Herpetological Blog

Familia Boidae

2010-12-02T15:03:00.000-08:00

Regnul - Animalia

Încrengătura - Chordata

Subîncrengătura - Vertebrata

Supraclasa - Tetrapoda

Clasa - Reptilia

Ordinul - Squamata

Familia - Boidae

Studiile filogenetice au încadrat boidele în Regnul Animalia – Încrengătura Chordata – Subîncrengătura Vertebrata – Supraclasa Tetrapoda – Clasa Reptilia – Ordinul Squamata – Familia Boidae

Boidele sunt o familie de şerpi neveninoşi întâlniţi în toate regiunile tropicale ale globului (inclusiv Australia), extinzându-se şi în regiunile tropicale [4; 6]. Sunt şerpi relativ primitivi de dimensiuni medii şi mari. Femelele sunt de obicei mai mari decât masculii.

Majoritatea speciilor sunt ovovivipare (femelele clocesc ouăle în oviduct şi dau naştere la pui vii), excepţie făcând pitonii la care reproducerea se realizează prin ouă (specii ovipare).

Cele mai multe boide îşi imobilizează prada înconjurându-şi corpul ca o spiră, iar animalul va muri prin sufocare.

Pupilele tuturor boidelor sunt verticale şi eliptice [10; 6]. Cele mai multe au un singur plămân funcţional, şi anume ce-l stâng, care este de până la 75% din dimensiunea celui drept [4; 8].

Prima specie din lume descrisă a fost Morelia amethystina (vezi foto) (Schneider, 1801) din Australia [1].

Cea mai mare gamă de variante de culori se găseşte la specia, larg răspândită, Morelia spilota (vezi foto) [3]. Nou-născuţii de Morelia viridis sunt supuşi la schimbări dramatice de culoare pe măsură ce cresc, iar modificări în forma corpului sunt asociate cu schimbările ontogenetice în dietă [9].

Capul este lung comparativ cu cel al colubridelor, în special în bot şi în regiunile temporale [7].

Locomoţia la boide, ca şi la alţi şerpi tereştri se realizează prin ondulaţia laterală. Acest mod de locomoţie pune în mişcare toate părţile corpului [5; 2]. Morelia viridis (vezi foto) este singurul boid Australian adevărat arboricol. Celelalte specii sunt parţial terestre.

Familia Boidae (Gray, 1842) are următoarele caracteristici generale primitive: premaxilarele şi maxilarele nu se află în contact; maxilarele sunt prevăzute cu dinţi şi premaxilarele cu sau fără dinţi; nazalele şi frontalele se află numai în contact fiind nesuturate între ele; supratemporalul are aspect solzos şi este lung este lung şi nu intră în componenţa cutiei craniene; coronoidul este prezent, de asemenea şi centura pelviană. Folidoza - capul este cu plăci mari sau mici, cu un disc transparent pe ochi, iar plăcile ventrale ocupă ¾ din lăţimea corpului [4].

În România, din Familia Boidae face parte doar Genul Eryx, cu o singură specie Eryx jaculus turcicus (vezi foto) (Boa de nisip).

Genul Eryx (Daudin, 1803). Dinţii anteriori de pe maxilar precum şi cei de pe mandibulă sunt mai lungi decât cei posteriori. Capul este mic, fără gât şi în continuarea corpului, acoperit cu solzi mici. Rostralul este foarte mare. Ochii foarte mici prevăzuţi cu pupilă verticală. Corpul este cilindric cu solzii dorsali mici şi plăcile ventrale înguste. Coada este foarte scurtă şi plăcile subcaudale sunt dispuse pe un singur rând [4].

Genul Eryx cuprinde 9 specii, răspândite din Africa de Nord până la ecuator, în Europa de sud, Asia centrală şi India [4].

Bibiliografie

1 Cogger, H.G. (1983). Reptiles and Amphibians of Australia. Revised edition. A.H. & A.W. Reed: Frenchs Forest 660 pp.

2 Cundall D., (1987): Functional morphology. Pp. 106–140 in Seigel, R.A., Collins, J.T. & Novak, S.S. (eds) Snakes: Ecology and Evolutionary Biology. Macmillan: New York

3 Ehmann, H. (1992): Reptiles, Vol. 3 in Strahan, R. (ed.) The Encyclopedia of Australian Animals. Australian Museum and Angus & Robertson: Sydney

4 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

5 Gans, C. (1974): Biomechanics: An approach to vertebrate biology. Lippincott : Philadelphia 261 pp.

6 Kluge, A.G. (1993): Aspidites and the phylogeny of pythonine snakes. Records of the Australian Museum, Supplement 19:1–77

7 McDowell, S.B. (1987): Systematics. Pp. 3–50 in Seigel, R.A., Collins, J.T. & Novak, S.S. (eds) Snakes: Ecology and Evolutionary Biology. Macmillan: New York

8 Parker, H.W. & Grandison, A.G.C. (1977): Snakes: a natural history. 2nd edition.University of Queensland Press: St Lucia, Queensland 108 pp.

9 Ross, R.A. & Marzec, G. (1990). The reproductive husbandry of pythons and boas. Institute of Herpetological Research : Stanford, California 270 pp.

10 Underwood, G., (1976): A systematic analysis of boid snakes. In: d_ABeallairs, A., Cox, C.B. (Eds.), Morphology and Biology of Reptiles, Linn. Soc. Symp. Ser., vol. 3. Academic Press, London, pp. 151–175.

CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIEI DIN ROMÂNIA (Fuhn, 1961)

1 – Dinţii anteriori de pe maxilar precum şi cei de pe mandibulă sunt mai lungi decât cei posteriori. Capul este mic, fără gât şi în continuarea corpului, acoperit cu solzi mici. Rostralul este foarte mare. Ochii foarte mici prevăzuţi cu pupilă verticală. Corpul este cilindric cu solzii dorsali mici şi plăcile ventrale înguste. Coada este foarte scurtă şi plăcile subcaudale sunt dispuse pe un singur rând ……………..….........................................................................................................................Eryx jaculus

Eryx jaculus – Boa de nisip

2010-12-02T14:55:00.000-08:00

Eryx jaculus turcicus (Fuhn & Vancea, 1961) - [3]

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura – Vertebrata

Subclasa – Tetrapoda

Clasa – Reptilia

Ordinul – Squamata

Familia – Boidae

Genul – Eryx

Specia – Eryx jaculus

Eryx jaculus este singura specie de boa întâlnit în Europa. Este cea mai rară specie de reptilă din România, fiind astfel şi cea mai puţin cunoscută.

Boa de nisip este întâlnit pe teritoriul Albaniei, Macedoniei, Greciei, pe multe insule din Marea Egee (în special Cyclade), în România, Bulgaria şi Turcia [3; 10; 4; 5].

Specia Eryx jaculus cuprinde 3 subspecii: Eryx jaculus jaculus (Linnaeus) care se găseşte în nordul Africii, Eryx jaculus turcicus (Oliver) în Peninsula Balcanică şi vestul Asiei mici şi Eryx jaculus familiaris (Eichwald) din Persia, R.S.S. Armeană şi estul Asiei Mici.

În România trăieşte Eryx jaculus turcicus (Oliver).

Eryx jaculus turcicus (Oliver, 1801) este o specie de şarpe de talie mijlocie ce poate ajunge până la 80 cm lungime. Corpul este puternic şi cilindric având o grosime constantă de la cap la coadă. Coada poate reprezenta cel mult 1/10 – 1/16 din lungimea totală a corpului. Aceasta este scurtă şi terminată rotund, prevăzută cu un solz conic. În partea anterioară, capul este îngust, iar botul este puternic retezat şi depăşeşte maxila. Este singura specie de şarpe din România ce are pupilă alungită eliptic şi dispusă pe verticală [3].

Rostralul este lat şi mare, iar jumătatea sa superioară este terminată într-un unghi obtuz. Prefrontalele au formă triunghiulară, frontalele şi interparietalul impar sunt hexagonale. Interparietalul este mărginit de patru plăci mici în lateral şi posterior. Coloana oculară este compusă solzi mici în număr de 9-10 despărţiţi de supralabialele 4 şi 5 printrun solz. Coloanele oculare sunt legate pe partea superioară a capului printr-o punte cu patru plăci. Scuturile supralabiale sunt în număr de 10-12 şi sunt mai înalte decât lungi. Solzii corpului sunt mici, rotunjiţi şi hexagonali dispuşi în 40-50 de şiruri longitudinale. Solzii ventrali sunt înguşti şi dispuşi în 163-200 de şiruri transversale. Subcaudalele sunt dispuse pe un singur rând într-un număr de 15-33 [3].

Coloritul şarpelui boa de nisip este gălbui sau cenuşiu deschis cu pete mari şi neregulate dispuse transversal de culoare brun închis. Capul este cenuşiu cu o regiune albă în zona temporală. Între unghiul posterior ochiului şi coltul gurii se diferenţiază o bandă de culoare închisă. Ventral coloritul este gălbui pătat sau nu cu negru.

Juvenilii au un colorit dorsal închis, negricios cu două şiruri de pete albe ce se unesc lateral spre mijlocul corpului. Pe partea ventrală coloritul este alb cu pete negre [3].

Ecologie. Boa de nisip preferă terenurile nisipoase şi pământul afânat în care îşi sapă ascunzişul. Este o specie nocturnă, stând în timpul zilei ascuns în întregime sub nisip. Hrana acestuia constă din şopârle, şoareci şi melci. Este o specie ovovivipară (femela cloceşte ouăle în oviduct), depunând 6-12 ouă. În luna iulie puii eclozează [3].

În România boa de nisip a fost găsit numai în Dobrogea, în următoarele patru localităţi: Cernavodă - (2), Cărpiniş – Giuvegea - (3), Cochirleni - (4) şi Mahmudia - (1) [7; 3; 11].

Distribuţia speciei Eryx jaculus în România (Gherghel et al., 2009) - [5]

Ce-a mai recentă înregistrare a acestei specii a fost făcută în anul 1986 într-un habitat situat între satele Beştepe şi Mahmudia din Dobrogea [11]. Nici un studiu recent efectuat în Dobrogea nu a furnizat date despre această specie [2; 9].

Dispariţia speciei Eryx jaculus din România se presupune că ar fi datorită construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră considerat responsabil pentru distrugerea habitatului natural în care această specie vieţuia [7; 4].

Specia este considerată de unii autori ca fiind extinctă [1; 4] sau pe cale de dispariţie [5].

În ţara noastră specia este protejată prin Legea 13 din 1993 prin care România ratifică Convenţia de la Berna, Directiva Europeană 92/43/EEC şi OUG 57/2007 ca fiind specie strict protejată.

Bibliografie

1 Cogălniceanu D., Venczel M., (1993): Considerations on the protection and conservation of populations of amphibians and reptiles. Ocrotirea Naturii Mediului Înconjurător 37:109–114.

2 Covaciu–Marcov S. D., Ghira I., Cicort – Lucaciu A. Şt., Sas I., Strugariu A., Bogdan H. V. (2006): Contributions to knowledge regarding the geographical distribution of the herpetofauna of Dobrudja, Romania. North-Western Journal of Zoology 2 (2): 88-125.

3 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

4 Gasc J.P., Cabela A., Crnobrnja-Isailovic, Domen D., Groessenbacher K., Haffner P., Lescure J., Martens H., Marinez Rica J.P., Maurin H., Oliveira M.E., Sofianidou T.S., Veith M., Zuiderwijk A. (1997): Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe. Societas Europaea Herpetologica & Museum National d’Histoire Naturelle Paris.

5 Gherghel I., Strugariu A., Zamfirescu S., (2009): Using maximum entropy to predict the distribution of a critically endangered reptile spesies (Eryx jaculus, Reptilia: Boidae) at its Northern range limit. AES Bioflux 1 (2):65-71. (Download PDF)

6 Iftime, A. (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Acad. Române, Bucureşti

7 Kiritescu C., (1903): On the presence of Eryx jaculus Romania. Bulletin Société des Sciences, Bucarest 11:620–626.

8 Krecsák L. & Iftime A. (2006): A review of the records of the Sand Boa (Eryx jaculus) in Romania. The Herpetological Bulletin, 98: 31–34. (Download PDF)

9 Strugariu A., Sos T., Gherghel I., Ghira I., Sahlean T.C., Pușcașu C.M., Huțuleac-Volosciuc M.V. (2008 a): Distribution and current status of the herpetofaunã from the Northern Măcin mountains area (Tulcea county, Romania). Analele Științifice ale Universității ”Al. I. Cuza” Iaşi, s. Biologie animală LIV: 191-206. (Download PDF)

10 Tokar, A.A. & Obst, F.J. (1993): Eryx jaculus (Linnaeus, 1758) – Westliche Sandboa. In: Handbuch der Reptilien und Amphibien Europas. Band 3/1. Schlangen (Serpentes) I. (Typhlopidae,Boidae, Colubridae 1: Colubrinae), pp. 35–53. Böhme, W. (Ed.). Wiesbaden: Aula.

11 Zinke O., Hielscher K., (1990): Proof of presence of Western boa (Eryx jaculus turcicus [Oliver]) in Romania (Reptilia, Serpentes: Boidae). Abhandlungen Staatliche Naturhistorische Sammlung Dresden 17:191–192.

Familia Colubridae

2010-12-02T14:50:00.000-08:00

Foto: Alexandru Strugariu

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura – Vertebrata

Supraclasa – Tetrapoda

Clasa – Reptilia

Ordinul – Squamata

Familia - Colubridae

Familia Colubridae este ce-a mai mare familie de şerpi şi conţine aproximativ 70% din toate speciile de şerpi de pe Terra [5].

Deşi unele colubridae sunt printre cele mai periculoase veninoase, majoritatea sunt inofensive pentru om [4].

Membrii acestei familii sunt găsiţi în întreaga lume şi ocupă o mare varietate de habitate lipsind numai din regiunile reci ale globului [2].

Familia Colubridae (Oppel, 1811) face parte dintr-un grup evoluat de reptile, care a pierdut din trăsăturile sale primitive (dinţii pe premaxilare, osul coronoid, elementele centurii pelviene şi plămânul stâng), dar nu posedă colţi veninoşi la capătul anterior al maxilarului precum reprezentanţii Familiei Viperidae. Craniul este lunguieţ şi detaşat de trunchiul zvelt, iar coada este ascuţită. Regiunea premaxilară-nazală este mobilă faţă de cutia craniană. Maxilarul superior şi palatin pe care sunt fixaţi dinţii se mişcă liber; oasele pătrate şi supratemporalul sunt mobile în toate punctele de contact, iar prefrontalele nu sunt în contact cu nazalele şi nu au procese anterioare lungi. Discul transparent al ochilor este prezent la toate speciile, iar gastrostegele ocupă întreg abdomenul [2; 1].

Sunt specii de şerpi de talie mijlocie şi mare. Culoarea diferă atât în cadrul diferitelor specii, cât şi cadrul aceleiaşi specii sunt în general diurni, mai mult tereştri şi mai puţin acvatici sau arboricoli. Se hrănesc cu şerpi mici, şopârle, broaşte, lăcuste, păsări, etc.

Până nu de mult această familie cuprindea în România următoarele specii de şerpi: Dolichophis caspius, Elaphe sauromates, Zamenis longissimus, Coronella austriaca, Natrix natrix şi Natrix tesselata, însă o serie de studii mai amănunţite au încadrat taxonomic cele două specii de Natrix într-o familie separată numită Natricidae (Bonaparte, 1838) [7; 8; 6].

Deşi Familia Colubridae cuprinde peste 1700 de specii în întreaga lume (aproximativ 2/3 din şerpii din întreaga lume) [5] în România trăiesc doar 4 reprezentanţi ai acestei familii: Dolichophis caspius, Elaphe sauromates, Zamenis longissimus, Coronella austriaca.

Bibliografie

1 Ciudin E., (2006): Şerpi şi şopârle – Biologie, creştere şi patologie, Ed. M.A.S.T., Bucureşti, 238 pp.

2 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

3 Oppel, M. (1811): Die Ordnungen, Familien, und Gattungen der Reptilien. Joseph Lindauer Verlag, München. 87 pp.

4 Painter C. W., Hayes C. L., Stuart J.N., (2002): Recovery and Conservation of the Gray-Banded Kingsnake. New Mexixo Departament of Game and Fish, Conservation Services Division, Santa Fe. 22 pp. (Download PDF)

5 Pough, F.H., R.M. Andrews, J.E. Cadle, M.L. Crump, A.H. Savitzky, and K.D. Wells. (1998): Herpetology. Princeton-Hall, Inc., Upper Saddle River, New Jersey, USA. 557 pp.

6 Seybroeck, J., Beukema, W., Crochet, P.A. (2010): A tentative species list of the European herpetofauna (Amphibia and Reptilia) — an update. Zootaxa, 2492: 1–27. (Download PDF)

7 Vidal N., Del,as A.-S., David P., Crruaud C., Couloux A., Hedges S. B. (2007): The phylogeny and classification of caenophidian snakes inferred from seven nuclear protein-coding genes. CR Biologies 330:182-187.

8 Zaher, H., Grazziotin, F.G., Cadle, J.E., Murphy, R.W., de Moura-Leite, J.C. & Bonatto, S.L. (2009): Molecular phylogeny of advanced snakes (Serpentes, Caenophidia) with an emphasis on South American Xenodontines: a revised classification and descriptions of new taxa. Papéis Avulsos de Zoologia, 49(11), 115–153. (Download PDF)

Dolichophis caspius – Şarpele rău sau Balaurul

2010-12-02T14:42:00.000-08:00

Dolichophis caspius – femelă adultă

Dolichophis caspius – juvenil

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura – Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul – Squamata

Familia - Colubridae

Genul – Dopichophis

Specia - Dopichophis caspius

Dolichophis caspius este cel mai rapid şi agresiv şarpe din România. Datorită faptului că este neveninos, muşcătura lui nu poate fi decât dureroasă.

Actualul Dopichophis caspius a purtat până nu de mult numele de Coluber jugularis. Denumirea actuală fiind recunoscută din anul 2004 [10; 12].

Este răspândit în Asia Mică, Balcani, Ungaria, Sudul şi Sud – Estul României, Republica Moldova, Ucraina, Rusia de Sud (Caucaz) şi vestul Kazahstanului [15; 7; 13; 8].

În România specia este des întâlnită în Sudul Banatului, Sudul Olteniei şi Munteniei, Sud-Estul Moldovei şi în numeroase localităţi din Dobrogea [1; 5; 6; 16; 2; 7; 9; 3, 13; 14; 4; 11].

Distribuţia Şarpelui rău în România (Covaciu-Marcov & David, 2010) – [4]

Balaurul este ce-a mai mare specie de şarpe din România atingând lungimea de 2 metri. Capul este alungit, distinct de gât, botul rotund, ochii sunt relativ mari, cu pupila rotundă şi canthus bine diferenţiat. Dinţii maxilari au o lungime inegală, fiind mai lungi în partea posterioară a maxilarului. Coada este lungă şi subţire. Rostralul este distinct, frontalul poate fi egal sau puţin mai scurt decât parietalele. Nara este situată între două plăci , preocularul este înalt şi situat pe subocularul de dimensiune mică, temporalele sunt 2+2 sau 2, supralabialele sunt în număr de 8, iar inframaxilarele sunt 2 perechi. Solzii dorsali sunt netezi cu 19 şiruri transversale, rar 17 sau 21. Plăcile ventrale sunt în număr de 160-211, anala este divizată şi subcaudalele sunt în număr de 87-131 de perechi [5].

Date biometrice şi folodiză Tot. - ♂♂ 1160 – 1840, ♀♀ 800 – 1272; L - ♂♂ 695 – 1345, ♀♀ 655 – 977; Cd - ♂♂ 351 – 460, ♀♀ 268 – 295; Lc - ♂♂ 30, ♀♀ 20; Lt. c. - ♂♂ 22-24, ♀♀ 12; Sq - ♂ + ♀ 19; V - ♂♂ 189 – 198, ♀♀ 202 – 211; Scd. - ♂♂ 80 – 107, ♀♀ 91 – 99; Lb - ♂, ♀ 8/8 (variabil 9/7, 9/8); Inf. Lb - ♂, ♀ 8/8 (variabil 9/9, 10/10) [5].

Coloritul dorsal al şarpelui rău este cafeniu, brun-gălbui sau brun-cenuşiu. Fiecare solz prezintă câte o dungă mediană deschisă dispusă longitudinal. Coloritul ventral este galben uniform, iar laturile gâtului au uneori culoarea gălbui-portocaliu. Coloritul dorsal al juvenililor este brun sau cenuşiu având pete închise [5].

Ecologie Doichophis caspius este o specie xerofilă şi termofilă, fiind întâlnită în special la liziera pădurii, în apropierea tufişurilor, pe pante cu stâncărie şi vegetaţie arborescentă [5; 7]. Hrana este constituită din şopârle, rozătoare, şoareci şi şobolani [5].

Şarpele rău este cel mai rapid şarpe din România, se caţără cu uşurinţă pe stânci, copaci şi arbuşti.

Reproducerea are loc la sfârşitul lunii mai, masculul apucă femela de gât împletindu-şi coada în jurul ei. Ponta este depusă la sfârşitul lunii iunie - începutul lui iulie fiind compusă din 5-12 ouă. Masculii sunt mai mari ca femelele şi se deosebesc având capul mai mare şi un număr inferior de ventrale, sub 196 [5].

Printre prădători se numără păsările şi diverse mamifere carnivore [7].

Este o specie de interes comunitar care necesită o protecţie strictă. Este protejată prin Legea 13 din 1993, prin care România ratifică Convenţia de la Berna şi prin Directiva europeană 92/43/EEC, are statut de specie vulnerabilă.

Bibliografie

1 Băcescu M. (1937): Cîteva interesante date herpetologice pentru fauna Romîniei şi unele propuneri de rezervaţii naturale în legătură cu ele. Rev. Ştiinţ. “V Adamachi”, Iaşi 23: 122-128.

2 Covaciu-Marcov, S. D., Sas, I., Cicort-Lucaciu, A.Şt., Peter, I., Bogdan, H. (2005): Notes upon the herpetofauna of the county of Caraş-Severin , Romania. Revue Roumaine de Biologie, serie de Biologie Animale, 49 (1-2): 47-56.

3 Covaciu–Marcov S. D., Ghira I., Cicort – Lucaciu A. Şt., Sas I., Strugariu A., Bogdan H. V. (2006): Contributions to knowledge regarding the geographical distribution of the herpetofauna of Dobrudja, Romania. North-Western Journal of Zoology 2 (2): 88-125. (Download PDF)

4 Covaciu-Marcov S.D., David A., (2010): Dolichophis caspius (Serpentes: Colubridae) in Romania: New distribution records from the northern limit of its range. Turkish Journal of Zoology. 34: 119-121. (Download PDF)

5 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

6 Fuhn, I.E. (1969): Frogs, snakes, lizards. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

7 Iftime, A. (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Acad. Române, Bucureşti.

8 Kletečki, E., Lanszki, J., Trocsanyi, B., Mužinić, J., Purger, J. J., (2009): First record of Dolichophis caspius (Gmelin, 1789), (Reptilia, Colubridae) on the island of Olib, Croatia. Nat. Croat., 18/2: 437-442 (Download PDF)

9 Lazăr, V., Covaciu-Marcov, S.D., Sas, I., Pusta, C., Kovacs, E.H. (2005): The herpetofauna in the district of Dolj (Romania). Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, sectiunea Biologie Animală 51: 169-178 (Download PDF)

10 Nagy, Z. T., Lawson, R., Joger, U., Wink, M. (2004): Molecular systematics of racers, wipsnakes and relatives (Reptilia: Colubridae) using mitochondrial and nuclear markes. Journal of Zoological Systematics and Evolutionary Research 42: 223-233. (Download PDF)

11 Sahlean T.C., Meşter L.E., Crăciun N. (2010): First distribution record for the large whip snake (Dolichophis caspius Gmelin, 1789) in the county of Teleorman (Islaz, Romania). Biharean Biologist 4 (2): 181-183. (Download PDF)

12 Sos, T. (2008): Review of recent taxonomic and nomenclatural changes in European Amphibia and Reptilia related to Romanian herpetofauna. Herpetologica Romanica, 2, 61-91. (Download PDF)

13 Strugariu A., Gherghel I. (2007): New record on the occurance of Dolichophis caspius (Reptilia: Colubridae) in Romanian Moldavia. North-Western Journal of Zoology 3: 57-61. (Download PDF)

14 Strugariu A., Gherghel I. (2008): A preliminary report on the composition and distribution of the herpetofauna in the Lower Prut River Basin (Romania). North-Western Journal of Zoology 4 (1): S49-S69. (Download PDF)

15 Szczerbak, N. (1997): Coluber caspius Gmelin, 1789. pp. 328-329. In: Gasc, J.P. (ed), Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe Museum National D’Histoire Naturelle, Paris.

16 Şerban M. (1972): Contribuţii la studiul herpetofaunei din judeţul Mehedinţi. Stud. Cerc. Ses. Subcom. Mon. Nat. Olteniei Cons. pt. Ocrot. Nat. Jud. Gorj, 2: 171 −180.

Elaphe sauromates – Şarpele dungat, Balaurul dobrogean

2010-12-02T14:41:00.000-08:00

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura – Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul – Squamata

Familia – Colubridae

Genul – Elaphe

Specia – Elaphe sauromates

Elaphe sauromates (Pallas, 1814) a purtat iniţial denumirea de Elaphe quatuorlineata sauromates – Şarpele cu patru dungi [8]. Acest taxon din urmă fiind ridicat la rang de specie [6; 11].

Balaurul dobrogean este un şarpe de talie mare atingând chiar şi lungimea de 2,6 metri. Este răspândit din Turcia europeană, nord-estul Greciei, sud-estul Bulgariei, sudul României, sud-estul Rusiei, Caucaz, Asia Mică şi Persia [3].

În România Elaphe sauromates a fost înregistrat în următoarele Judeţe: Iaşi [1], Vrancea [4; 7], Galaţi, Tulcea [3; 2], Constanţa [3], Buzău [9]. O mare parte din populaţii sunt astăzi dispărute [5].

Fiind pe cale de dispariţie, distribuţia acestei specii critic periclitate nu poate fi una tocmai satisfăcătoare la nivelul României [10]. Cea mai recentă înregistrare este din Judeţul Buzău în apropiere de Rezervaţia Naturală Vulcanii Noroioşi [9].

Este unul dintre cei mai mari şerpi din România atingând chiar lungimea de 2,6 metri. Capul şi coada sunt alungite, iar botul său este obtuz. Pupila rotundă. Nara este aşezată între nazal şi postnazal. Rostralul este mai lat decât înalt, frontalul mai scurt decât parietalele, preocular mare, subocular mic, deţine 2-3 postoculare, temporale 5 sau 7, 8 (rar 9) supralabiale. Solzii dorsali dispuşi pe un şir transversal sunt slab carenaţi şi sunt în număr de 25 (rar 23 sau 27), plăcile ventrale sunt între 195-234, subcaudalele între 56-90, iar anala este întreagă sau divizată [3].

Date biometrice. Tot. ♂♂ - 127 - 1425, ♀♀ 1208, juvenili – 400; L - ♂♂ 1035 - 1125, ♀♀ 1010, juvenili 327; Cd. - ♂♂ 240 – 300, ♀♀ 198, juvenili – 73; L/Cd - ♂♂ 3,9, ♀♀ 5,1; Lc. – 30 – 35,3; Lt. c. – 27 – 40,3 [3].

Folidoză Sq. – 25; V - ♂♂ 203 – 208, ♀♀ 218; Preoculare 2/2; L 8/8 – 9/8; Inf. Lb. 11/11 – 11/12; Temp. 2/2 – 2/3 [3].

Coloritul Balaurului dobrogean este cafeniu închis sau brun roşcat pe un fond alb-gălbui. Capul este uniform cafeniu închis cu o pată deschisă post-occipitală, de la ochi la colţul gurii porneşte o dungă închisă, caracteristică majorităţii speciilor genului Elaphe. Pe partea dorsală a corpului se diferenţiază patru şiruri longitudinale de pete mari cafenii, neconfluente. Partea ventrală a corpului este de culoare galbenă, uneori pătată cu brun. Juvenilii sunt cenuşii sau brun-gălbui cu 4 sau 5 şiruri de pete de culoare neagră sau brună [3].

Ecologie. Elaphe sauromates trăieşte în regiunile de stepă [3; 5]. Este un căţărător abil şi se mişcă relativ lent. Muşcă numai atunci când este capturat. Mâncarea lui constă în rozătoare, păsări şi unele şopârle. Vânează de dimineaţă până la apusul soarelui. [3].

Reproducerea are loc în iunie-iulie, iar femele depun ponta în luna iulie. Ouăle sunt depuse în sol şi sunt în număr de 6-16, iar puii eclozează după 2,5-3 luni (septembrie-octombrie) [3].

Elaphe sauromates este protejat prin Legea 13 din 1993, prin care România ratifică Convenţia de la Berna, Directiva Europeană 92/43/EEC, Legea 462/20001 privind regimul ariilor naturae protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi Natura 2000.

Bibilografie

1 Băcescu, M. (1937): Câteva interesante date herpetologice pentru fauna României şi unele propuneri de rezervaţii naturale în legătură cu ele. Revista Ştiinţifică “V. Adamachi” 23 (3): 122-128.

2 Covaciu-Marcov, S.D., Ghira, I., Cicort-Lucaciu,A.Şt., Sas, I., Strugariu, A., Bogdan, H.V. (2006): Contributions to knowledge regarding the geographical distribution of the herpetofauna of Dobrudja, Romania. North-Western Journal of Zoology 2 (2): 88-125. (Download PDF)

3 Fuhn, I.E., Vancea, Şt. (1961): “Fauna R.P.R.”, vol. XIV, Fascicola II, Reptilia. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti: 1-352. Honigmann, H.L. (1917): (note without title). Blatter fur Aquarium und Terrariumkunde no. 28: 237-238.

4 Honigmann, H.L. (1917): (note without title). Blatter fur Aquarium und Terrariumkunde no. 28: 237-238.

5 Iftime, Al. (2005): Reptilia. Amphibia. In: “Cartea Roşie a Vertebratelor din România”, Eds: Botnariuc & Tatole. Ed. Acad. Române.

6 Lenk, P., Joger, U., Wink, M. (2001): Phylogenetic relationships among European ratsnakes of the genus Elaphe Fitzinger based on mitochondrial DNA sequence comparisons. Amphibia-Reptilia 22: 329-339. (Download PDF)

7 Mertens, R. (1921): Die Amphibien und Reptilien der Walachei und Dobrudscha II: Die Reptilien. Senkenbergiana 3: 20-23. Frankfurt am Main.

8 Sos, T. (2008): Review of recent taxonomic and nomenclatural changes in European Amphibia and Reptilia related to Romanian herpetofauna. Herpetologica Romanica, 2, 61-91. (Download PDF)

9 Ţibu P.L., Strugariu A. (2007): A new record for the blotched snake (Elaphe sauromates) in Romania. North-Western Journal of Zoology 3 (1): 62-65. (Download PDF)

10 Torok, Z. (2006): GIS technique used for managing data on potential Natura 2000 sites. Case study: areas inhabited by Elaphe quatorlineata. Sc. Annals of DDI, vol. 12: 201-210.

11 Utiger, U., Helfenberger, N., Schätti, B., Schmidt, C., Ruf, M., Ziswiler V. (2002): Molecular systematics and phylogeny of old and new world ratsnakes, Elaphe Auct., and related genera (Reptilia, Squamata, Colubridae). Russian Journal of Herpetology 9: 105-124. (Download PDF)

Zamenis longissimus – Şarpele lui Esculap

2010-12-02T14:05:00.000-08:00

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura – Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul - Squamata

Familia – Colubridae

Genul – Zamenis

Specia – Zamenis longissimus

Probabil v-aţi întrebat de unde vine denumirea populară a acestei specii?

Şarpele lui Esculap l-aţi văzut deseori încolăcit pe un pocal ce reprezintă simbolul majorităţii farmaciilor sau a produselor farmaceutice.

Simbolul medicinei - [16]

Există câteva legende în mitologia antică din Grecia referitoare la acest simbol al medicinii. Una dintre acestea ar fi că acest şarpe are cunoştinţe despre plantele medicinale şi proprietăţile vindecătoare ale acestora, iar Zeul grec Asclepio (Esculap la romani) este înfăţişat cu şarpe încolăcit în jurul unui toiag.

Zeul Esculap - [15]

Pentru a afla aceste cunoştinţe pe care şarpele le avea, Esculap se trasforma în chip de şarpe şi apoi revenea la înfăţişarea de om, astfel el folosea aceste informaţii pentru tratarea bolnavilor.

Esculap a ajuns doctorul grec de pe Muntele Olimp, iar şarpele sau “a lui Esculap” a devenit simbolul medicinei [15].

Zamenis longissimus (Laurenti, 1768) a purtat până de curând denumirea ştiinţifică de Elaphe longissima

Genul – Elaphe şi Specia – longissima nu reprezintă o formulare corectă deoarece numele masculin al genului (în cazul nostru Elaphe) trebuie să corespundă speciei tot cu un nume masculin (întrucât denumirea de longissima a fost înlocuită ulterior cu longissimus). Astfel genul şi specia Elaphe longissimus aparţin aceluiaşi gen masculin [2; 4; 11]. Studiile recente au repartizat această specie la genul Zamenis [14].

Răspândire Este răspândit centrul şi sudul Europei, Caucaz, Asia Mică şi Nordul Iranului [8].

În România Şarpele lui Esculap se găseşte sporadic în diverse localităţi situate în toate regiunile ţării. Este întâlnit mai frecvent în Dobrogea, Banat şi Apuseni [ex: 8; 5; 6; 1; 7; 9; 13; 3; 12].

Şarpele lui Esculap este o specie de talie mare ajungând şi la 2 metri lungime, acolo unde găseşte condiţii favorabile. Are un aspect zvelt, cu un cap mic şi îngust, corpul cilindric, iar coada lungă şi subţire. Rostralul este abia vizibil dorsal, fiind mai lat decât înalt, iar frontalul este mai scurt decât parietalele. Nara este situată între două plăci, are un singur preocular, postocularele sunt două şi sunt suprapuse, supralabialele 4 şi 5 sunt în contact cu infamaxilarele superioare, iar supralabialele sunt în număr de 8 (foarte rar 9) [5].

Solzii de pe partea dorsală sunt netezi şi uşor carenaţi în partea posterioară a corpului. Sunt în număr de 23 (rar 21) de şiruri transversale (număraţi la jumătatea corpului) şi 212 – 248 de şiruri ventrale. Anala este divizată, iar perechile subcaudale oscilează între 60 şi 69 [5].

Date biometrice Tot. ♂♂ – 835 – 1 347,6, ♀♀ - 950; L ♂♂ – 665 - 1 120, ♀♀ - 788; Cd. ♂♂ – 170 – 230, ♀♀ - 162; L/Cd. ♂♂ – 3,69 – 4,92, ♀♀ - 4,86; L.cp. ♂♂ – 21 – 29, ♀♀ - 22; Lt.cp. ♂♂ – 11 – 20, ♀♀ - 12,5; L.cp./Lt.cp. ♂♂ – 1,35 – 1,90, ♀♀ - 1,75 [5].

Folidoza Sq. ♂♂ şi ♀♀ - 23 (foarte rar 21); V ♂♂ 222 – 232, ♀♀ - 233; Scd. ♂♂ 79 – 89, ♀♀ - 71; Lb. ♂♂ şi ♀♀ 8/8 (foarte rar 9/8); Temp. ♂♂ + ♀♀ 2/2 [5].

Coloritul dorsal la specia Zamenis longissimus este brun deschis, brun închis sau brun-cenuşiu, majoritatea solzilor fiind prevăzuţi cu dungi albe. În părţile laterale ale capului, în regiunea post-occipitală sunt prezente două pete gălbui. Coloritul ventral este alb-gălbui uniform pe toata suprafaţa. Cloritul dorsal al juvenililor este cu pete brune închise pe un fiind galben cu negru. Există şi exemplare melanice (negre în totalitate) [5].

Ecologie Şarpele lui Esculap este o specie termofilă ce preferă pădurile uscate, cu zone însorite (rarişti de foioase, luminişuri, tufărişuri), terenuri stâncoase arbori şi/sau arbuşti şi ruine invadate de vegetaţie [5; 8].

Este cel mai bun căţărător dintre şerpii faunei României.

Deşi este un şarpe lent, atunci când este atacat muşcă furios, însă rana pe care o lasă în urmă nu este decât o mică zgârietură (în cazul în care nu a atins un vas de sânge). Hrana şarpelui Zamenis longissimus constă din şopârle, rozătoare, cârtiţe şi rar cu păsări sau ouă de păsări [5; 10].

Reproducerea se desfăşoară în mai-iunie, iar ponta este depusă după aproximativ o lună după împerechere şi cuprinde 5-8 ouă albe şi alungite. Eclozarea având loc în luna septembrie cu pui ce depăşesc dimensiunea de 20 de centimetri [5].

Zamenis longissimus este protejat prin Legea 13 din 1993, prin care România ratifică Convenţia de la Berna, Directiva Europeană 92/43/EEC, Legea 462/20001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. Specia este prezent în câteva arii protejate din România şi are statut de specie vulnerabilă [8].

Bibliografie

1 Ardelean G., Trifonof P., (2000): Vertebratele din Ţara Făgăraşului. Satu Mare – Studii şi comunicări, Muzeul Judeţean Satu Mare, 1, 333-363.

2 Böhme W., Köhler J., (2004): Do Endings of Adjective Flectible Species Names Affect Stability? A final note on the gender of Podarcis Wagler, 1830 (Reptilia, Lacertidae). Bonner Zoologische Beiträge 53(3/4): 291-293.

3 Covaciu-Marcov S.D., Ghira I., Cicort-Lucaciu A.Ş., Sas I., Strugariu Al, Bogdan H.V. (2006): Contributions to knowlenge regarding the geografhical distribution of the herpetofauna of Dobrudja, Romania. North-Western Journal of Zoology 2 (2): 88-125.

4 Crochet P. A., Dubois A., (2004): Recent changes in the taxonomy of European amphibians and reptiles in: Gasc, J.-P. et al. (eds.). Atlas of amphibians and reptiles in Europe (second reprinted edition). Museum national d'Histoire naturelle, Paris. Collection Patrimoines Naturels 29, 496.

5 Fuhn I.E., Vancea Şt., (1961): Fauna R.P.R. Reptilia (Ţestoase, Şopârle, Şerpi). Vol XIV, fasc. 2, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

6 Fuhn I. E., (1961), Broaşte, şerpi, şopârle, Ed. Sport - Turism, Bucureşti.

7 Ghira I., Venczel M., Covaciu-Marcov S. D., Mara Gy., Chile P., Hartel T., Török Zs., Rácz T., Farkas Z., Brad T., (2002): Mapping of Transyllvanian herpetofauna, Nymphaea 29: 145-201.

8 Iftimie A., (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Academiei Române, Bucureşti.

9 Mara G., Ghira I., Frankas L., (1999): Preliminary report on herpetofauna of the upper and middle Olt river basin. Transylv. Rev. Syst. Ecol. Ers., 1: 169-18.

10 Nejbar B., (2007): Food habits of Zamenis longissimus (Laurenti, 1768) (Reptilia: Serpentes: Colubridae) in Bieszczady (south-eastern Poland), Vertebrate Zoology, 57 (1): 73-77 (Download PDF)

11 Sos T., (2008): Review of recent taxonomic and nomenclatural changes in European Amphibia and Reptilia related to Romanian herpetofauna. Herpetologica Romanica, 2, 61-91.

12 Strugariu A., Sos T., Gherghel I., Ghira I., Sahlean T.C., Puşcaşu C. M., (2008): Distribution and current status of the herpetofauna from the northern Macin Mountains area (Tulcea County, Romania). Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, Biologie Animală, Tom LIV: 191 – 206.

13 Török Zs., (1998): Date privind corologia şi protecţia amfibienilor şi reptilelor din munţii Igniş, Studii şi comunicări (Muz. Judeţean Satu Mare), 1, 160-170.

14 Utiger U., Helfenberger N., Schätti B., Schmidt C., Ruf M., Ziswiler V., (2002): Molecular systematics and phylogeny of old and new world ratsnakes, Elaphe Auct., and related genera (Reptilia, Squamata, Colubridae). Russian Journal of Herpetology 9: 105-124 (Download PDF)

15 www.wikipedia.com

16 www.observatorbn.ro

Coronella austriaca – Şarpele de alun

2010-12-02T14:04:00.001-08:00

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura – Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul – Squamata

Familia – Colubridae

Genul – Coronella

Specia – Coronella austriaca

Coronella austriaca (Laurenti, 1768) este o specie larg răspândită atât în Europa cât şi în România, fiind întâlnită de la nivelul mării până la altitudinea de 1 500 de metri [3; 5; 4].

În ţara noastră trăieşte doar subspecia Coronella austriaca austriaca [3; 5; 9].

Curiozităţi !!!

Puţini dintre voi ştiu despre curiozităţile din lumea animalelor, cu atât mai puţin din lumea reptilelor. Aţi ştiut cumva că femelele diferitelor specii de şerpi au capacitatea de a stoca sperma în interiorul organismului lor pe o perioada cuprinsă între 90 şi 2 555 de zile [1] ??? Şi că această spermă o utilizează pentru reproducere în perioadele în care masculul nu întâlneşte o femelă din cauza: fragmentării habitatelor, distanţelor prea mari dintre populaţii sau rezervelor de energie scăzute [7; 2; 8; 1]. Deci o femelă poate naşte pui cuplându-se cu mascul în uram cu câţiva ani. Este o capacitate formidabilă de adaptare a acestor animale întâlnită doar la câteva specii de şerpi. Această capacitate este întâlnită şi la specia noastră Coronella austriaca. Ce-a mai lungă perioadă de stocare a spermei la această specie a fost de 475 de zile descoperită de colegul meu Alexandru Strugariu şi publicată în acest articol.

Şarpele de alun este o specie de şarpe de talie mică spre mijlocie cu un corp zvelt şi armonios. Dinţii maxilari sunt de lungime inegală, ochii sunt mici şi cu pupila rotundă. Rostralul este foarte evident din perspectivă dorsală. Subocularele sunt absente, 7 (rar 8) supralabiale, scutul nazal este nedivizat, iar nara se află în mijloc. Are un singur preocular, postocularele sunt două şi sunt suprapuse. Frontalul este mai scurt decât parietalele. Solzii dorsali sunt netezi şi fără carenă, dispuşi în 19 şiruri transversale. Numărul plăcilor ventrale este cuprins între 153-199, iar perechile de subcaudale sunt cuprinse între 41 şi 70. Placa anală este divizată [3].

Date biometrice Tot. 250 - 691; L 210 - 580; Cd. 40 - 120; L/Cd. 3,55 – 5,74; L.cp. 9,4 – 17,3; Lt.cp. 5 - 12; L.cp./Lt.cp. 1,21 – 1,92 [3].

Folidoza Sq. 19; V 168 - 203; Scd. 41 - 64; Lb. 7/7; Temp. 2/2 [3].

Coloritul dorsal al şarpelui de alun este brun, brun roşcat la masculi şi cenuşiu-brun la femele. Din coltul gurii spre nară se distinge o dungă de culoare neagră sau brună. În porţiunea posterioară a capului se disting două şiruri scurte de pete de culoare brun-negricioasă. Desenul dorsal prezintă 2-4 şiruri întrerupte de pete brune închis. Coloritul ventral este alburiu în regiunea cefalică, iar în regiunea abdominală este variabil (brun, roşu-cărămiziu, cenuşiu sau negru) [3].

Ecologie Şarpele de alun preferă zonele uscate şi însorite, luminişuri şi liziere de pădure, buruienişuri şi zone cu vegetaţie arborescentă. Este o specie diurnă ce se caţără pe arbuşti unde se însoreşte. Atunci când este atacată muşcă inofensiv sau împroşcă o secreţie urât mirositoare eliminată din regiunea cloacală. Hrana constă din şopârle, şerpi mici, rozătoare, insectivore şi păsări pe care le imobilizează prin ştrangulare. Întră în hibernare în luna octombrie şi iese din hibernare în luna aprilie [3].

Reproducerea se desfăşoară în aprilie-mai, iar ponta este depusă în luna august-septembrie şi cuprinde 3-15 pui de aproximativ 15 de centimetri care năpârlesc imediat după naştere. Este ovovivipară dar uneori depune şi ouă din care ies puii [3].

Coronella austriaca este protejat prin Legea 13 din 1993, prin care România ratifică Convenţia de la Berna, Directiva Europeană 92/43/EEC, Legea 462/20001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. Statutul ei fiind de specie vulnerabilă [5].

Bibliografie

1 Birkhead T.R., Mollar A.P., (1993): Sexual selection and the temporal separation of reproductive events: sperm storage data from reptiles, birds and mammals. Biological Journal of the Linnean Society 50: 295-311.

2 Conner J., Crews D., (1980): Sperm transfer and storage in the lizard Anolis carolinensis. Journal of Morphology 163: 331-348.

3 Fuhn I.E., Vancea Şt., (1961): Fauna R.P.R. Reptilia (Ţestoase, Şopârle, Şerpi). Vol XIV, fasc. 2, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

4 Hill J., (2008): Coronella austriaca (LAURENTI, 1768) from the Croatian Island of Cres.- Herpetozoa, Wien; 20 (3/4): 192. (Download PDF)

5 Iftimie A., (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Academiei Române, Bucureşti.

6 Malkmus R., (1995): Coronella austriaca acutirostris subspec. nov. aus dem Nordwesten der Iberisshen Halbinsel (Reptilia: Serpentes: Colubridae). Zoologische Abhandlungen 48(15): 265-277.

7 Philip G.A., (1979): Sperm storage in Moloch horridus. Western Australian Naturalist 14: 161.

8 Saint-Girons H., (1982): Reproductive cycles of male snakes and their relationship with climate and female reproductive cycles. Herpetologica 38: 5-16.

9 Sos T., (2008): Review of recent taxonomic and nomenclatural changes in European Amphibia and Reptilia related to Romanian herpetofauna. Herpetologica Romanica, 2, 61-91.

10 Strugariu Al. (2007): A case of efficient long term sperm storage in smooth snake Coronella austriaca. Biota - Journal of Biology and Ecology 8 (1/2): 79-82. (Download PDF)

11 Strugariu Al., Butnaru A.,Gherghel I., Sahlean T.C. (2008): First record of the smooth snake (Coronella austriaca Laurentus, 1768) in Botoșani County (Romania). Biharean Biologist 2: 64-67. (Download PDF)

12 Strugariu Al., Gherghel I., Nicoară A., Huţuleac-Volosciuc M. V., Moraru V., Mizeruş A., (2009): A rapid survey of the herpetological fauna from Vaslui Country (Romania) with the first record of the slow-worm (Anguis fragilis) in the region. Herpetologica Romanica, Bulletin of The Romanian Herpetological Society, Vol. 3, pp. 25-30.

Familia Viperidae

2010-12-02T14:00:00.000-08:00

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura - Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul – Squamata

Familia – Viperidae

Studiile filogenetice au încadrat viperele în Regnul Animalia – Încrengatura Chordata - Subîncrengătura Vertebrata – Supraclasa Tetrapoda – Clasa Reptilia – Ordinul Squamata – Familia Viperidae [7; 1; 3].

Viperele fac parte din Ordinul Squamata, Subordinul Serpentes (Ophidia), cu următoarele caractere distinctive: absenţa membrelor (sau cel puţin a celor anterioare) şi a centurii, scapulare, lipsa pleoapelor mobile, lipsa deschiderii externe a urechii şi a unui aparat auditiv funcţional, absenţa arcului temporal superior şi a scvamozalului, absenţa lacrimalului jugalului, quadratojugalului, epipterigoidului si postfrontalului. Cutia craniană este complet închisă prin procesele descendente ale frontalelor şi parietalului. Sunt prezente articulaţiile vertebrale zigosfene - zigantrice. Apofizele hemale ale vertebrelor caudale nu se unesc ventral [2].

Familia Viperidae (Bonaparte, 1840) are următoarele caractere generale primitive: dinţii premaxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene şi plămânul stâng, lipsesc. Câte un singur dinte veninos canaliculat, situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime egală, fără alţi dinţi si mobile, putând să se îndrepte perpenticular fată de epipterigoid. Palatinele şi pterigoidele sunt de asemenea mobile. Ectopterigoidul este alungit, hipapofizele lungi; hemipenisul bifurcat, poseda un sulcul de asemeni bifurcat [2].

Plăcile cefalice sunt adesea foarte modificate, deşi speciile generalizate posedă complexul colubriform al plăcilor cefalice (5 placi mari). Oasele prefrontale nu au proces anterior şi nu sunt în contact cu oasele nazale. Ochiul este separat de solzii supralabiali prin solzi mici. Pupila este verticală. Plăcile ventrale acoperă toată lungimea abdomenului. Nu există gheare în regiunea anala. Placa anală este întreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spate există un desen închis în formă de zig-zag [2].

Familia Viperidae are reprezentanţi pe toate continentele, cu excepţia Australiei şi Antarcticii.

Familia Viperidae cuprinde patru subfamilii strâns înrudite: Azemiopinae, Causinae, Crotalinae şi Viperinae [5]. Subfamilia Causinae cuprinde un singur gen (Causus) şi a fost pusă sub semnul întrebării de muţi cercetători, dar studiile recente de filogenie moleculară au clasat genul Causus în interiorul subfamiliei Viperinae [6]. Subfamilia Viperinae cuprinde genurile Atheris, Adenorhinos, Bitis, Causus, Cerastes, Daboia, Echis, Eristicophis, Macrovipera, Montatheris, Montivipera, Proatheris, Pseudocerastes, Vipera şi 75 de specii recunoscute [5; 6].

În România din Familia Viperidae face parte doar Genul Vipera cu trei specii morfologic distincte: Vipera ammodytes, Vipera berus şi Vipera ursinii [2; 4].

Genul Vipera. Capul distinct de gât, acoperit cu placi mici sau cu solzi, cu sau fără placă frontală, parietale distincte; ochiul moderat de mare sau mic, cu pupilă verticală şi separat de labiale prin solzi; nazala separată de rostrală printr-o nazo-rostrală. Corpul scurt; solzii carenaţi şi prevăzuţi cu fosete apicale; coada scurtă şi conică; plăcile subcaudale pe doua rânduri; placa anală simpla [2].

Bibliografie

1 Areste M., Celebrian R. (2003): Snakes of the World. Sterling Publishing Co, Inc. New York.

2 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

3 Hutchins M., Murphy J.B. (2003): Grzimek's Animal Life Encyclopedia, 2nd Edition. Volume 7, Reptiles, Gale Group, Farmington Hills.

4 Iftime, A. (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Acad. Române, Bucureşti.

5 Mallow D., Ludwig D., Nilson G. (2003): True Vipers. Natural History and Toxinology of Old World Vipers. Krieger Publishing Co., Malabar, Florida.

6 Wüster W., Peppin L., Pook C.E., Walker D.E. (2008): A nesting of vipers: Phylogeny and historical biogeography of the Viperidae (Squamata: Serpentes). Molecular Phylogenetics and Evolution 49: 445 – 459. (Download PDF)

7 Zug, G.R. Vitt, L.J., Caldwell, J.P., (2001): Herpetology: An Introductory Biology of Amphibians and Reptiles- Second edition. Academic Press Inc, Academic Press Inc., San Diego, USA.

CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR DE VIPERĂ DIN ROMÂNIA (Fuhn, 1961)

1 – Vârful botului nu este înălţat; frontalul şi parietalele bine dezvoltate; ochii depărtaţi de supralabiale printr-un rând de solzi………………………………...........………………................................................................................................................................…2

2 – Nara mică, situată în partea inferioară a plăcii nazale; preocularul superior obişnuit în contact cu nazalul. Solzii trunchiului au 19-21 de şiruri longitudinale……..........................................................................................................Vipera ursinii

3 – Nara mare, situată în centrul plăcii nazale; preocularul superior de obicei separat de nazal. Solzii în 21 (rar 19 sau 23) de şiruri logitudinale……………..................................................................................................................................……....Vipera berus

4 – Vârful botului înălţat sub forma unui apendice nazal moale, de forma unui corn, îndreptat în sus şi înainte; frontalul şi parietalele absente sau mici; ochii despărţiţi de supralabiale prin două rânduri de solzi ……………….........…..Vipera ammodytes

Vipera ursinii - Vipera de stepă

2010-12-02T13:43:00.000-08:00

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura - Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul – Squamata

Familia – Viperidae

Genul – Vipera

Specia – Vipera ursinii

Este una dintre puţinele specii de şerpi veninoşi din Europa. Este reprezentată printr-un grup cu un areal larg, dar extrem de fragmentat, care se întinde din Europa până în vestul şi centrul Asiei. Majoritatea populaţiilor se află la distanţe relativ mari una de cealaltă, iar când sunt apropiate sunt separate de formele plastice ale reliefului cum sunt munţii sau văile adânci [19; 20].

Arealul complexului Vipera ursinii în Europa (după Gasc et al., 1997) - [5]

Habitatele acestora sunt reprezentate de pajişti aflate la altitudini variate [19].

Din cauza acestor bariere naturale, complexul eurasiatic Vipera (Acridophaga) ursinii a fost împărţit în mai multe grupuri: ursinii (Italia, Franţa), macrops (Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Macedonia, Albania), graeca (Grecia), rakosiensis (Ungaria, Austria, Romania - Transilvania), moldavica (Romania - Moldova, Moldova, Bulgaria), renardi (Rusia), renardi forma din Altai (Kazahtan, China), tienshanica (Kîrgîzstan, Kazahstan, China), parursinii (China), anatolica (Turcia), eriwanensis (Armenia, Azerbaidjan, Turcia), ebneri (Azerbaidjan, Iran), lotievi (Rusia, Georgia, Azerbaidjan), darevskii (Armenia), pontica (Georgia, Turcia) [19].

Localităţile unde a fost semnalată Vipera ursinii în România.

Specia nu a fost reconfirmată din toate localităţile (După Krecsak & Zamfirescu, 2008) - [15]

Mai târziu, complexul a fost redenumit Vipera ursinii – kaznakovi. Acesta cuprinde cinci grupuri evolutive (specii) separate: ursinii care include toate subspeciile europene, renardi care include pe eriwanensis şi formele de ursinii central-asiatice, anatolica din Turcia, darevskii din Armenia şi kaznakovi cu dinniki şi orlovi [11].

Numeroasele studii filogenetice şi sistematice au demonstrat că Vipera ursinii cuprinde doar populaţii europene cu cinci subspecii acceptate în momentul de faţă: Vipera ursinii ursinii (Italia şi Franţa), Vipera ursinii macrops (Bosnia, Harţegovina, Muntenegru, Macedonia şi Albania), Vipera ursinii graeca (Grecia), Vipera ursinii rakosiensis (Ungaria, Austria, România - Transilvania) şi Vipera ursinii moldavica (România – Moldova şi Delta Dunării, Republica Moldova, Bulgaria).

Vipera ursinii renardi a fost ridicată recent la rang de specie Vipera renardi şi prezintă mai multe subspecii [19].

În România au fost semnalate iniţial trei subspecii ale acestui complex reprezentat de:

Vipera ursinii rakosiensis (Méhely, 1894) cunoscută în zona Transilvaniei, mai exact Judeţul Cluj în Rezervaţia „Fâneţele Clujului”. Această populaţie a devenit dispărută [15], iar timp de circa 50 de ani, acest taxon a fost considerat dispărut de pe teritoriul României. Cercetările recente au scos la iveală prezenţa unei noi populaţii de Vipera ursinii rakosiensis într-o pajişte din Judeţul Alba [6; 21; 15; 17].

Vipera ursinii moldavica (Nilson, Andrén et Joger, 1993) a fost iniţial considerată ca fiind un hibrid între Vipera ursinii renardi şi Vipera ursinii rakosiensis [3]. Odată cu publicarea unei revizii cu privire la statutul său taxonomic (1993), Vipera ursinii moldavica a încetat să mai fie considerată un hibrid devenind o subspecie în cadrul complexului Vipera (Acridophaga) ursinii.

Specia a fost descrisă pe baza unui holotip colectat din Rezervaţia Naturală „Valea lui David” din Judeţul Iaşi [18].

Populaţii de viperă de stepă sunt prezente şi în câteva habitate din Delta Dunării. Acestea au fost iniţial considerate ca aparţinând subspeciei Vipera [ursinii] renardi (Cristoph, 1861) [3]. O serie de studii ulterioare consideră aceste populaţii mai apropiate de moldavica decât de renardi [12] sau că reprezintă un grup „soră” al populaţiilor din Moldova [19]. Astfel, în studiile care au urmat, populaţiile deltaice sunt asimilate cu moldavica [7; 8] sau menţionează poziţia lor intermediară, dar le asimilează sub titulatura de moldavica [2]. Apartenenţa acestor populaţii la un grup sau altul rămâne însă incertă [13; 14; 26].

Vipera ursinii este cea mai mică specie de viperă din Europa, 40-60 cm lungime, cu capul triunghiular terminat cu un bot sub-ascuţit [3].

Pileus. Scuturile supraoculare, frontalul şi parietalele sunt distincte, prezentând 6-9 supralabiale, 19-21 şiruri de solzi dorsali şi un număr mic de ventrale 120-140 la ♂♂şi 125-152 la ♀♀.

Coloritul este relativ similar cu restul viperelor europene. Banda în zig-zag constă din o serie de pete brun închise, tivite cu negru. Culoarea de fond pe mijlocul şi pe cele două rânduri de solzi externi este gălbuie; pe laturi este prezentă culoarea galben brun cu o serie de pete brune tivite cu negru. Pe partea superioară a capului un desen de culoare închisă în formă de /\; Din spatele ochiului până în regiunea gâtului se întinde o dungă întunecată. Partea inferioară a capului şi a gâtului este alb-gălbuie, rar stropit cu negru. Ventralele şi subcodalele sunt cenuşii sau negre, stropite cu negru şi alb [3].

Ecologia. După cum poartă şi denumirea, Vipera ursinii trăieşte pajişti stepice cu graminee xerofile (Stipa), dar uneori se întâlneşte şi pe sărături, în pădurile rare, în tufişurile dese de Juncus maritimus (din Delta Dunării). Altitudinea la care viperele de stepă se găsesc variază foarte mult de la o subspecie la alta. Astfel, Vipera ursinii ursinii, Vipera ursinii macrops şi Vipera ursinii graeca trăiesc în pajişti montane cu vegetaţie arbustivă [1; 19; 21], iar Vipera ursinii moldavica, Vipera ursinii rakosiensis şi Vipera [ursinii] renardi populează pajiştile xerofile de altitudine joasă [23; 14; 19; 16; 6; 25; 26; 27]. Populaţiile cu statut taxonomic incert (Vipera [ursinii] renardi) din Delta Dunării trăiesc pe grindurile nisipoase, în zone cu tufişuri de Juncus maritimus [3; 4].

Hrana. Vipere de stepă se hrănesc în special cu insecte, mai ales ortoptere, şopârle, şoareci de câmp şi mai rar cu păsări [3; 26]. Un animal se alimentează în 3-4 etape anuale. Din observaţiile experimentale sa constatat că hrănirea nu este zilnică. Vipera adultă mănâncă 3-4 şoareci la un interval de câteva zile, după care face post aproape o lună. Raţia anuală a unei vipere este destul de săracă, la masculii adulţi reprezintă între 100- 130% din greutatea corporală, la femelele care îşi refac rezervele şi la puii în creştere 200-300%, pe când la femelele gestante numai 50-60%. Juvenilii în creştere, care îşi refac rezervele pot avea chiar 5 cicluri de hrănire, iar masculii adulţi se mulţumesc cu numai 2 cicluri. Femelele gestante îşi petrec cea mai mare parte a timpului zilei însorindu-şi corpul, ele având nevoie numai de un singur ciclu de hrănire.

Se poate constata că perioadele de alimentare atât la masculi cât şi la femele sunt aproape complementare, luna iunie fiind practic singura lună când hrănirea este comună ambelor sexe. În timpul perioadei de reproducere masculii nu se hrănesc.

Populaţiile de viperă de stepă de joasă altitudine îşi activitatea în perioada martie-aprilie. Împerecherea are loc din martie până în mai, iar puii se nasc în iulie-august; ovovivipară. Numărul puilor variază între 3-17 (în raport cu mărimea mamei). Maturitatea sexuală începe din al 3-lea an de viaţă. Hibernează în adăposturile rozătoarelor, prin scorburi, începând din cursul lunii octombrie până în martie-aprilie [3; 4; 24].

Este vipera cea mai puţin veninoasă de la noi din ţară.

Printre prădători se numără diverse păsări (ciori, berze, fazani, păsări de pradă) şi diverse mamifere [9; 10].

Bolile şi paraziţii la viperele de stepă sunt puţin studiate, posibil aceiaşi ca la alte vipere. Virusuri din familia Paramyxoviridae (produc infecţii respiratorii), bacterii din genurile Pseudomonas, Salmonella şi Aeromonas (dau stomatite, abcese şi pneumonii). Dintre paraziţi se numără diverse trematode, nematode, cestode, pentastomide, acarieni (în principal Ophionyssus natricis, care atacă orice specie de şerpi şi este şi un vector al infecţiilor menţionate mai sus) [9; 10].

Cauzele modificării numerice: Deteriorarea şi distrugerea habitatului, extinderea suprafeţelor agricole, de păşunat, turistice şi locuibile; utilizarea pesticidelor şi îngrăşămintelor agricole; perturbarea prin păşunatul diverselor animale domestice (vacile şi porcii cauzează o înalta mortalitate în rândul acestei specii); Prădătorismul (predaţia) juvenililor de către fazani, specie introdusă; uciderea de către localnici sau turişti; colectare ilegală [9; 10].

Factorul antropic. Dezvoltarea economică şi demografică a societăţii umane din ultimele decenii a condus în mod direct la afectarea habitatelor naturale creând presiuni asupra speciilor de amfibieni şi reptile din regiune. Perturbarea şi degradarea mediului lor de viaţă poate conduce la crearea unor efecte ireversibile, precum dispariţia speciilor. Fauna din zonă este afectate în mare măsură de activitatea umană prin: păşunat, deplasarea cu autovehicule, depozite de deşeuri în imediata apropiere a zonei analizate, uciderea deliberată din motive de superstiţie, colectarea specimenelor pentru comerţ şi diverse scopuri farmaceutice.

În ţara noastră, specia este protejată prin Legea 13 din 1993 prin care România ratifică Convenţia de la Berna, Directiva Europeana 92/43/EEC, Natura 2000, şi prin Legea nr. 462/2001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. Multe publicaţii au subliniat regresul populaţional al acestei specii.

Specia este considerată de IUCN critic periclitată în toate ţările în care trăieşte precum şi de IUCN şi are cel mai înalt grad de protecţie legislativă, fiind inclusă în Anexa II a Directivei Habitate. De aceea protecţia ei necesită atribuirea statului de arii speciale de conservare (SAC) zonelor în care este semnalată.

În tot arealul său european, vipera de stepă (Vipera ursinii) este reprezentă prin populaţii mici şi izolate. Se consideră că specia a dispărut complet din Austria, Bulgaria şi Republica Moldova [19].

Măsuri de protecţie. Identificarea şi supravegherea populaţiilor supravieţuitoare, declararea habitatului lor ca zonă strict protejată; înlăturarea presiunii antropice (păşunatul, turismul neorganizat etc.) în ariile locuite de această specie, reducerea folosirii pesticidelor şi îngrăşămintelor în agricultură, stoparea colectărilor ilegale, încercarea înmulţirii în captivitate în scopul reintroducerii în natură.

Bibliografie

1 Baron J.P. (1997): Demographie et dynamique d’une population francaise de Vipera ursinii (Bonaparte, 1835). These de doctorat, Ecole Pratique des Hautes Etudes.

2 Edgar, P., Bird, D. R. (2006): Action Plan for the Conservation of the Meadow Viper (Vipera ursinii) in Europe. Convention on the Conservation of European Wildlife and Natural Habitats Standing Committee, 26th meeting, Strasbourg, 27-29 November 2006, T-PVS/Inf (2006) 21, 38 pp. (Download PDF)

3 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

4 Fuhn, I.E. (1969): Frogs, snakes, lizards. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

5 Gasc J.P., Cabela A., Crnobrnja-Isailovic, Domen D., Groessenbacher K., Haffner P., Lescure J., Martens H., Marinez Rica J.P., Maurin H., Oliveira M.E., Sofianidou T.S., Veith M., Zuiderwijk A. (1997): Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe. Societas Europaea Herpetologica & Museum National d’Histoire Naturelle Paris.

6 Ghira I. (2007): Rediscovery of Vipera ursinii rakosiensis in Transylvania. Herpetologica Romanica 1: 77-71. (Download PDF)

7 Halpern B., Major A., Pehcy T., Marinov E.M., Kiss J.B. (2006): Vipera ursinii moldavica populations of the Romanian Danube Delta. Scientific Annals of the Danube Delta Insitute for Research and Development 12: 33-38.

8 Halpern B., Major A., Pehcy T., Marinov E.M., Kiss J.B. (2007): Genetic comparison of Moldavian Meadow Viper (Vipera ursinii moldavica) populations of the Danube- Delta. Scientific Annals of the Danube Delta Insitute for Research and Development 13: 19-26.

9 Iftime, A. (2001). Lista roşie comentată a amfibienilor şi reptilelor din România. Ocrotirea Naturii şi a Mediului Înconjurător, 44-45:39-49.

10 Iftime, A. (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Acad. Române, Bucureşti.

11 Joger, U., Kalyabina-Hauf, S. A., Schweiger, S., Mayer, W., Orlov, N. L., Wink M. (2003): Phylogeny of Eurasian Vipera (subgenus Pelias), in Programme & Abstracts, 12th Ordinary General Meeting, Societas Europaea Herpetologica (SEH), Zoological Institute ofthe Russian Academy of Sciences, Saint-Petersburg, Russia, 12-16 August 2003, Saint-Petersburg, Societas Europaea Herpetologica: 77.

12 Kotenko, T. I., Mazorov-Leonov, S. Y., Mezhzherin, S. V. (1999): Biochemical genetic differentiation of the steppe viper (Vipera ursinii group) in Ukraine and Romania. 10th Ordinary General Meeting of Socetas Europaea Herpetologica, Irakleio, pp. 88–90.

13 Kotenko, T. (2000): Herpetofauna of the Danube Biosphere Reserve (Ukraine) against the background of the lower Danube region herpetofauna Analele Ştiinţifice ale Instutului-Delta Dunării, 8: 111–123.

14 Krecsak L., Zamfirescu, S (2001): Ecological situation and morphological characteristics of Vipera ursinii moldavica in the "Valea lui David" Natural Reserve. Russian Journal of Herpetology 8(1):69–73.

15 Krecsak L., Zamfirescu Ş. (2008): Vipera (Acridophaga) ursinii in Romania: historical and present distribution. North-Western Journal of Zoology 4 (2): 339-359. (Download PDF)

16 Krecsák, L., Zamfirescu, S., Korsós, Z. (2003): An updated overview of the distribution of the Moldavian Steppe Viper (Vipera ursinii moldavica Nilson, Andrén and Joger, 1993). Russian Journal of Herpetology, 10(3): 199–206.

17 Méhely, L. (1894): Vipera ursinii, eine verkannte Giftschlange Europas. Zoologischer Anzeiger, 17(440): 57–61; 17(441): 65–71.

18 Nilson, G., Andrén, C., Joger, U. (1993): A re-avulation of the taxonomic status of the Moldavian steppe viper based on immunological investigations, with a discussion of the hypothesis of secondary intergradation between Vipera ursinii rakosiensis and Vipera (ursinii) renardi. Amphibia-Reptilia, 14: 45–57.

19 Nilson, G., Andrén, C. (2001): The Meadow and Steppe Vipers of Europe and Asia – The Vipera (Acridophaga) ursinii complex. Acta Zoologica Academiae Scientiarum Hungaricae, 47 (2-3): 87–267.

20 Strugariu Al., Zamfirescu S., Gherghel I., Sahlean T., Moraru V., Zamfirescu O., (2011): A prelilinary study on population characteristics and ecology of the critically endangered meadow viper (Vipera ursinii) in the Romanian Danube Delta, Biologia Journal, Section Zoology, 66/1: 175-180.
21 Tomovic L., Crnobrnja-Isailovic J., Ajtic R. (2004): A preliminary study of the population ecology of Vipera ursinii macrops from eastern Montenegro. Amphibia-Reptilia 25: 316-320.
22 Török Z. (2007): GIS technique used for managing data on potential Natura 2000 sites. Case study: areas inhabited by Vipera ursiniii. Scientific Annals of the Danube Delta Institute for Research and Development, Tulcea-Romania, 13: 241–250.
23 Ujvari B., Korsos Z. (1997): Thermoregulation and movements of radiotracked Vipera ursinii rakosiensis in Hungary. În: Bohme W., Bischoff W., Ziegler T. (eds.): Herpetologia Bonnensis: 367-372.
24 Ujvari B., Korsos Z., Pechy T. (2000): Life history, population characteristics and conservation of the Hungarian meadow viper (Vipera ursinii rakosiensis). Amphibia-Reptilia 21: 267-278.
25 Zamfirescu, S. R., Zamfirescu, O., Ion, C., Popescu, I. E. (2007): Research on the habitats of Vipera ursinii moldavica populations from Iaşi County. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, s. Biologie animală, 53: 159-166. (Download PDF)
26 Zamfirescu Şt., Zamfirescu O., Popescu I. E., Ion C., Strugariu A. (2008): Vipera de stepă (Vipera ursinii moldavica) şi habitatele sale din Moldova (România). Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.
27 Zamfirescu Şt., Zamfirescu O., Popescu I.E., Ion C. (2009): Preliminary data on population characteristics of Vipera ursinii moldavica from “Dealul lui Dumnezeu” (Iaşi County, Romania). North-Western Journal of Zoology 5 (1): 85-96. (Download PDF)

Vipera berus - Vipera comună

2010-12-02T13:35:00.000-08:00

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura - Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul – Squamata

Familia – Viperidae

Genul – Vipera
Specia – Vipera berus

Vipera comună este specia de viperă cu cel mai larg areal atât în Europa, cât şi în România, fiind răspândită din Marea Britanie la vest în Insulele Sachalin de pe Coastele Pacificului la est şi din nordul Suediei până în Peninsula Baltică [5, 7, 12]. Vipera berus este cel mai nordic şarpe din lume, putând fi întâlnit la nord de Cercul Polar de Nord [1].

Distribuţia viperei comune (Vipera berus) în Europa (Gasc et al. 1997) - [7]

Specia a fost intens studiată de numeroşi cercetători, fiind acceptate trei subspecii ale viperei comune: Vipera berus berus (Linnaeus, 1758), Vipera berus bosniensis (Boettger, 1881) şi Vipera berus sachalinensis (Tsarevsky, 1917) [12]. Pe lângă aceste trei subspecii, statutul taxonomic a altor trei taxoni este încă dezbătut, iar părerile diferă de la un autor la altul. Astfel, Vipera seaoeni (Latastei, 1879), Vipera barani (Bohme & Joger, 1983) şi Vipera nikolskii (Vadmeria, Grubant et Rudayeva, 1986) sunt considerate ca aparţinând complexului Vipera berus.

Taxonomia viperei comune a fost puţin studiată în România, dar în general, este acceptat că toate populaţiile aparţin subspeciei V. b. berus [9, 19].

Distribuţia viperei comune (Vipera berus) în România (Fuhn & Vancea 1961) - [5]

În anul 1956 Vancea & Banyai au descris un exemplar de viperă din Munţii Ciucului ca fiind Vipera berus bosniensis, însă această semnalare a fost considerată eronată având în vedere că în regiune a fost semnalat şi taxonul Vipera berus berus. În România, Vipera berus a fost semnalată în întreg bazinul Carpatic dar şi în regiunile Colinare dintre râurile Prut şi Siret [2, 5, 4, 20, 11, 9, 3, 4, 16, 17, 18].

Cea mai complexă sinteză despre vipera comună, realizată în România este cea oferită de Funh & Vancea, 1961.

Vipera berus este o specie de talie medie, nedepăşind în mod normal 80 de cm lungime. Capul este acoperit cu scuturi şi solzi, botul trunchiat sau obtuz rotunjit, rostralul este în contact cu două apicale (rar un singur apical), frontalul şi parietalele evidente, supraocularele depăşesc cu puţin ochiul, ochii sunt despărţiţi de supralabiale de obicei numai printr-un rând de solzi. Labialele superioare sunt în număr de 8-9, iar şirurile de solzi în număr de 21 (rar 19 sau 23) [5, 12].

La Vipera berus berus corpul este scurt şi îndesat, botul turtit deasupra, rareori uşor concav conturat superior uşor rotunjit sau trunchiat în faţă. Canthusul rostral este evident, uneori uşor înălţat, iar regiunea frenală aproape verticală. Ochii sunt în general mai mici la femelă decât la mascul, la fel de mare sau aproape la fel de mare ca şi nazalul. Diametrul vertical al ochiului egal sau întreg, puţin distanţa ce-l separă de gură. Coada la masculi se cuprinde de 5,5 – 9 ori şi de 8 – 10 ¾ ori la femele în lungimea totală. Rostralul la fel de lung ca lat, vizibil sau puţin vizibil când este privit de sus. Supraocularele, frontalul şi parietalele sunt prezente. Frontalul este la fel de lung ca lat, separat de supraocular prin 1-4 solzi. Parietalele în general în contact cu frontalul (uneori separate). Botul este mărginit de 6 plăci mici (rar 5 sau 4), dintre care 2 apicale situate în faţă (rar un singur apical), iar de fiecare parte câte 2 canthale. Spaţiul cuprins între aceste plăci este acoperit de un număr variabil de solzi (4-20) mai mari sau mai mici juxtapuşi. De obicei supraocularele depăşesc posterior ochiul. Ochiul este înconjurat de 6-13 solzi (obişnuit 8-10), care separă spre partea inferioară ochiul de supralabiale. Preocularele sunt separate de nazala unică prin 2-3 solzi suprapuşi (rar 2 serii verticale). Labialele superioare sunt în număr de 6-10, temporalele netede, rar slab carenate, 3-4 (rar 5) labiale inferioare ce sunt in contact cu unica pereche de gulare. Solzii dorsali sunt dispuşi în 21 de şiruri (rar 19 sau 23), prevăzuţi cu 2 fosete apicale, puternic carenaţi, cu excepţia celor din rândul extern care sunt netezi sau slab carenaţi. Plăcile ventrale sunt în număr de 132-150 la masculi şi 132-158 la femele. Anala este întreagă, subcodalele sunt între 32-46 la masculi şi 24-38 la femele [6].

Date biometrice.
♂♂ Tot. (562); L – 490 (410,75); Cd. – 72 (62,03); L./Cd – 8,05–10,89 (9,82); L.cp – 11–20,8 (17,70); Lt.ep – 8,3–14,4 (12,36); L. cp./Lt. Cp – 1,38– 1,46 (1,42).
♀♀ Tot. 593; L – 522 (428,60); Cd. – 73,7 (55,50); L./Cd – 7,12 – 7, 81 (7,57); L.cp – 15 – 17,8 (17,40); Lt.ep – 10 – 12,4 (11,52); L. cp./Lt. Cp – 1,46 – 1,56 (1,50).

Folidoza.

♂♂ Sq – 21 (1 caz 19); V – 142-148 (146); Scd. – 37-41 (39); Apicale – 2 (2 cazuri 1); Perioc. 8/11; Lb. – 7/10 – 6/10, Prefrontale – 513.

♀♀ Sq – 21; V – 146-153 (150,16); Scd. – 26-35 (29,80); Apicale, perioculare, supralabiale şi prefrontale la fel ca la ♂♂.

Colorit. Majoritatea populaţiilor de Vipera berus prezintă dimorfism şi dicromatism sexual puternic accentuat. Femelele sunt mai mari şi sunt colorate dorsal cafeniu, având banda in zigzag brun închis sau negru şi slab contrastanta. Masculii, în perioada de reproducere au coloritul dorsal de fond cenuşiu deschis până la argintiu şi o bandă în zigzag neagră sau brun închisă, contrastând puternic cu fundalul [5, 6, 15]. Exemplarele melanice (negre) cu un luciu catifelat pe spate sunt observate frecvent în aproape tot arealul speciei. Desenul lipseşte, iar abdomenul este de culoare ardeziei [12].

Ecologie. În interiorul vastului său areal, vipera comună ocupă biotopuri diferite. Preferă marginile de păduri şi poienele, bălării însorite şi pantele muntoase, putându-se ridica până la altitudinea de 2 500 m. În România se întâlneşte din regiunea de deal până în regiunea de munte. Hrana constă din rozătoare mici (şoareci, chiţcani), cârtiţe, păsărele, şopârle, broaşte, iar exemplarele tinere se hrănesc cu insecte. Prada este obişnuit omorâtă prin înveninare şi numai după aceea este înghiţită. Intră în hibernare în octombrie şi redevine activă la începutul lunii aprilie. Împerecherea are loc în aprilie şi mai. Numărul puilor năsuţi în august sau septembrie variază între 5-18 şi depinde de mărimea animalului. La naştere puii au între 140-230 mm lungime [5, 6].

Vipera [berus] nikolskii (Vedmerja, Grubant et Rudaeva 1986) denumită şi Vipera lui Nikolsky a fost descrisă iniţial ca o specie aparte: Vipera nikolskii [21].

Cu toate că vipera comună este una din cele mai studiate specii de şarpe din lume, există probleme în sistematica acestui complex [10]. Ca urmare a acestei probleme s-a creat o ambiguitate generală privind distribuţia sa şi s-a considerat ca taxonul este endemic Ucrainei. Cercetările ulterioare au demonstrat că arealul de răspândire a viperei lui Nookolsky este din estul până în sudul Rusiei şi către vestul Republicii Moldova [13]. În urma unor studii mai aprofundate pe tema sistematicii complexului Vipera berus în partea vestică a estului Europei (vestul Ucrainei, Republica Moldova şi România) arealul taxonului Vipera [berus] nikolskii s-a extins către vest, până în estul României. Aşadar, populaţiile de vipere din zona situată la est de râul Siret aparţin acestui taxon [22]. Identificarea acestui taxon pe teritoriul României şi implicit pe teritoriul Uniunii Europene, se ridică probleme referitoare la statutul şi măsurile de conservare. Rezolvarea acestor probleme necesită efectuarea unor studii ecologice pe termen lung al populaţiilor [8, 14].

Ecologia acestui taxon nu a fost adecvat studiată până în prezent, din literatura de specialitate lipsind cu desăvârşire şi cele mai elementare date privind caracteristicile ecologice populaţionale [12].

Bibliografie

1 Andersson S. (2003): Hibernation, habitat and seasonal activity in the adder, Vipera berus, north of the Arctic Circle in Sweden. Amphibia-Reptilia 24: 449-457.

2 Băcescu M. (1933): Vipera berus în Moldova şi Basarabia. Rev. Ştiinţ. “V. Adamachi”, Iaşi, 9: 3 − 13.
3 Covaciu-Marcov S.D., Sas I., Kiss A., Bogdan H., Cicort-Lucaciu A.Şt. (2006): The herpetofauna from the Teuz River hydrographic basin (Arad County, Romania). N. Wes. J. .Zool. 2(1): 27-38.

4 Covaciu-Marcov S.D., Cicort-Lucaciu A.Ş., Dobre F., Ferenţi S., Birceanu M., Mihuţ R., Strugariu A. (2009): The herpetofauna of the Jiului Gorge National Park, Romania. North-Western Journal of Zoology 5 (Supplement 1). Ed. Universităţii din Oradea, Oradea.

5 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

6 Fuhn, I.E. (1969): Frogs, snakes, lizards. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

7 Gasc J.P., Cabela A., Crnobrnja-Isailovic, Domen D., Groessenbacher K., Haffner P., Lescure J., Martens H., Marinez Rica J.P., Maurin H., Oliveira M.E., Sofianidou T.S., Veith M., Zuiderwijk A. (1997): Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe. Societas Europaea Herpetologica & Museum National d’Histoire Naturelle Paris.

8 Hartel T.R. (2007): Studiul faunistic şi ecologic al amfibienilor din bazinul Târnavei Mari. Disertaţie pentru obţinerea titlului de doctor în Biologie. Universitatea Ovidius, Constanţa.

9 Iftime, A. (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Acad. Române, Bucureşti.

10 Joger U., Fritz U., Guicking D., Kalyabina-Hauf S., Nagye Z.T., Wink M. (2007): Phylogeography of western Palaearctic reptiles – Spatial and temporal speciation patterns. Zoologischer Anzeiger. 246: 293-313.

11 Krecsák L. (2001): A keresztes vipera (Vipera berus) előfordulása Erdélyben Collegium

Biologicum, 3: 25 − 30 .

12 Mallow D., Ludwig D., Nilson G. (2003): True Vipers. Natural History and Toxinology of Old World Vipers. Krieger Publishing Co., Malabar, Florida.
13 Milto K.D., Zinenko O.I. (2005): Distribution and morphological variability of Vipera berus in Eastern Europe. In: Herpetologia Petropolitana: 64-73. Ananjeva N. and Tsinenko O., Eds., St. Petersburg.
14 Sas I., Covaciu-Marcov S.D., Demeter L., Cicort-Lucaciu A.Ş., Strugariu A. (2008): Distribution and status of the moor frog (Rana arvalis) in Romania. În: Glandt D. & Jehle R. (eds.): Der Moorfrosch/The moor frog. Laurenti Verlag, Bielefeld, Germany.
15 Shine R., Madsen T. (1994): Sexual dichronatism in snakes of the genus Vipera: a review and a new evolutionary hypothesis. Journal of Herpetology 28 (1): 114-117.

16 Strugariu A., Sahlean T. C., Volosciuc-Hutuleac M. V., Puscasu C. M. (2006): Preliminary data regarding the distribution of reptilian fauna in Suceava County (Romania). N. Wes. J. Zool., 2(1): 39 − 43. (Download PDF)

17 Strugariu A., Zamfirescu Şt.R., Nicoară A., Gherghel I., Sas I., Puşcaşu M.C., Bugeac T. (2008): Preliminary data regarding the distribution and status of the herpetofauna in Iaşi County (Romania). North-Western Journal of Zoology 4 (1): S1-S23. (Download PDF)

18 Strugariu Al., Gherghel I., Nicoară A., Huţuleac-Volosciuc M., Moraru V., Mizeruş A., (2009): A rapid survey of the herpetological fauna from Vaslui Country (Romania) with the first record of the slow-worm (Anguis fragilis) in the region. Herpetologica Romanica, Bulletin of The Romanian Herpetological Society, Vol. 3, pp. 25-30. (Download PDF)

19 Ursenbacher S., Carlsson M., Helfer V. Tegelstrom H., Fumagalli L. (2006): Phylogeography and Pleistocene refugia of the adder (Vipera berus) as inferred from mitochondrial DNA sequence data. Molecular Ecology 15 (11): 3425-3437.

20 Vancea Şt., Fuhn J. E., Borcea M. (1982): L’étude morphologique des populations Vipera berus berus du Plateau Central Moldave des Carpathes Orientales et de Transylvanie. Vert. hung., 21: 245-250.

21 Vedmederja V.I., Grubant V.N., Rudaeva A.V. (1986): On the name of the black adder in woodland steppe zone of European part of USSR. Vestnik Kharkovskogo Universiteta, 288: 83 – 85.

22 Zinenko O., Ţurcanu V., Strugariu Al., (2010): Distribution and morphological variation of Vipera berus nikolskii Vedmederja, Grubant et Rudaeva, 1986 in Western Ukraine, The Republic of Moldova and Romania, Amphibia-Reptilia 31: 51-67.

Vipera ammodytes - Vipera cu corn

2010-12-02T13:00:00.001-08:00

Regnul – Animalia

Încrengătura – Chordata

Subîncrengătura – Vertebrata

Clasa – Reptilia

Subclasa – Lepidosauria

Ordinul – Squamata

Familia – Viperidae

Genul – Vipera

Specia – Vipera mmodytes

Este o specie cu distribuţie eur-asiatică, întâlnită în Italia, Austria, Slovenia, Croaţia, Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Bulgaria, România, Grecia, Georgia, Armenia şi Turcia [4; 6; 10; 11].

Arealul de răspândire a celor patru subspecii de viperă cu corn (Vipera ammodytes)

(Tomovic, 2006) - [10]

Vipera ammodytes a fost împărţită în şapte subspecii: Vipera ammodytes ammodytes (Linnaeus, 1758), V. a. illyrica (Laurenti, 1768), V. a. meridionalis (Boulenger, 1903), V. a. montandoni (Boulenger, 1904), V. a. fuffoi (Bruno, 1968), V. a. transcaucasiana (Boulenger, 1913), V. a. gregorwallneri (Sochurek, 1974).

Cercetările recente asupra taxonomiei acestei specii au scos la iveală că numai patru dintre subspecii sunt valide. Subspeciile illyrica, ruffoi şi gregorwallneri fiind asociate cu V. a. ammodytes [9; 10].

În România, Vipera ammodytes ammodytes trăieşte în partea de sud-vest a ţării, în Munţii Banatului şi Olteniei, ţara Haţegului şi sudul Munţilor Apuseni [4; 5; 6; 7; 2]. Vipera ammodytes montandoni are un areal mai restrâns decât subspecia nominată, fiind prezentă în câteva habitate din Dobrogea continentală [4; 3; 6; 1; 8].

Distribuţia celor două subspecii de viperă cu corn (Vipera ammodytes) în România:

a – V. a. ammodytes; b – V. a. montandoni (Fuhn & Vancea 1961) - [4]

Vipera ammodytes este cea mai mare viperă din România putând atinge chiar 90 de cm lungime, femelele sunt mai mici.

La Vipera ammodytes ammodytes capul este lat şi triunghiular, separat evident de gât. Botul este ascuţit, prevăzut cu un corn nazal moale, acoperit cu solzi dispuşi în trei (rar două sau patru) serii transversale între scutul rostral şi apex. Acest caracter reprezintă trăsătura principală ce distinge vipera cu corn de celelalte vipere din România. V. a. ammodytes se deosebeşte de V. a. montandoni în special prin raportul dintre lungime şi lăţimea rostralului (acesta fiind mai lat decât înalt la V. a. ammodytes şi mai înalt decât lat la V. a. montandoni) şi coloritul vârfului cozii diferă de la o subspecie la alta (roşu-cărămiziu la V. a. ammodytes şi verde la V. a. montandoni). Coloritul dorsal al ambelor subspecii este de la cenuşiu până la brun şi o bandă în zigzag constantă [4; 3].

Pileus - Doi (rar trei) solzi cantali, al 2-lea separat de supraocular prin preocularul superior. Ochiul este înconjurat de 10-13 scuturi; 1-2 şiruri verticale de solzi separă preocularele de nazalul unic sau rareori sivizat şi scobit în afară. Scuturile supralabiale sunt între 9-10, separate de ochi prin 2-3 şiruri de scuturi. Regiunea temporală acoperită cu solzi netezi sau uşor carenaţi.

Date biometrice. Tot. ♂♂ 526, ♀♀ 540-760; L - ♂♂ 449, ♀♀ 473-590; Cd. - ♂♂ 77, ♀♀ 67-70; Lc. - ♂, ♀ 19,6 – 22; Ltc. - ♂, ♀ - 18-22,6.

Folidoza. Solzii dorsali cu excepţia celor de pe laturile capului sunt carenaţi şi aşezaţi în 21-23 de şiruri longitudinale, cu 2 fosete apicale. Scuturile ventrale sunt între 143-161 la masculi şi 147-160 la femele. Anala este întreagă, subcaudalele variază între 27-40 la masculi şi 18-22 la femele. Sq – 21 (rar 20); V - ♂, ♀151-156; Scd. ♂♂ 41, ♀♀ 32 – 37; Cantale – 2/2; Perioc. 12/12 (var. 11/12, 12/13, 10/12, 12/14); Lb. – 10/10 (var. 11/11); Sq. corn 11/17 [4; 3].

Colorit. Culoarea de fond a masculilor este cenuşiu sau gălbui până la galben-albicios, iar la femele culoare este nuanţată mai mult spre brun sau arămiu. Dunga în zigzag brună, câteodată neagră, adesea ondulată, sau alcătuită dintr-o succesiune de romburi, uneori mărginită cu negru la masculi, iar la femele de obicei nu este evidentă. Vârful cozii este de culoare portocalie până la roşu-cărămiziu, rar galben. Masculii au pe cap o pată îngustă brună-neagră ce se întinde între ochi şi colţul gurii. Uneori, în perioada de reproducere, masculii au flancurile colorate roşiatic.

Ecologie. Vipera ammodytes ammodytes trăieşte pe pantele stâncoase (roci eruptive sau calcaroase) cu arbuşti de pe malurile apelor (Valea Cernei) şi în pădurile de foioase. Se ascunde sub pietre atunci când nu se însoreşte.

Este relativ sensibilă la frig, intră toamna devreme în adăpost, iar primăvara iese ultima din hibernare. Împerecherea are loc la începutul primăverii (sfârşitul lui aprilie – începutul lui mai). Puii, în număr de 4-8 sunt născuţi la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, măsurând la naştere 20 de cm, fiind mai puţin intens coloraţi decât adulţii. Zigzagul este sur-cenuşiu, iar faţa ventrală alburie [3].

La Vipera ammodytes montandoni scutul nazo-rostral nu ajunge până la canthus rostral; rostralul este mai înalt decât lat; cornul cu trei (rar două sau patru) rânduri transversale de solvi între rostral şi apex; marginea supraciliară puţin evidentă. Şirurile longitudinale de solzi dorsali sunt în număr de 21. Scuturile abdominale sunt între 149-158, iar subcaudalele intre 30-38.

Date biometrice. Tot. ♂♂ 440-583, ♀♀ 490-630; L - ♂♂ 382-511, ♀♀ 450-570; Cd. - ♂♂ 58-72, ♀♀ 40-60; Lc. - ♂, ♀ 18-26; Ltc. - ♂, ♀ - 15-24.

Folidoza. Sq – 21 (rar 20); V - ♂♂ 152-153, ♀♀ 153-156; Scd. ♂♂ 35-39, ♀♀ 29– 33; Cantale – 2/2; Perioc. 10/10 (rar 12/11); Lb. – 10/8, 10/9.

Colorit. Culoarea de fond este cenuşie sau cenuşiu-gălbuie. Desenul dorsal este reprezentat printr-o serie de romburi de culoare închisă (brune) tivite cu negru. Aceste romburi, prin unirea lor, formează un zigzag care poate fi continuu sau parţial întrerupt. Abdomenul are culoarea cenuşie sau galben cenuşiu mai deschis pe gulere şi alb pe coadă cu numeroase puncte negre, mai ales în lungimea abdomenului. Faţa inferioară a vârfului cozii este galbenă.

Ecologia este asemănătoare cu a rasei nominate. O întâlnim în regiunile pietroase şi uscate din Dobrogea continentală.

Ambele subspecii se hrănesc cu vertebrate mici – şoareci, cârtiţe, uneori păsări, şerpi şi şopârle [4; 3; 6].

Bibliografie

1 Covaciu–Marcov S. D., Ghira I., Cicort – Lucaciu A. Şt., Sas I., Strugariu A., Bogdan H. V. (2006): Contributions to knowledge regarding the geographical distribution of the herpetofauna of Dobrudja, Romania. North-Western Journal of Zoology 2 (2): 88-125.

2 Covaciu-Marcov S.D., Cicort-Lucaciu A.Ş., Dobre F., Ferenţi S., Birceanu M., Mihuţ R., Strugariu A. (2009): The herpetofauna of the Jiului Gorge National Park, Romania. North-Western Journal of Zoology 5 (Supplement 1). Ed. Universităţii din Oradea, Oradea.

3 Fuhn, I.E. (1969): Frogs, snakes, lizards. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

4 Fuhn I. E., Vancea, Şt. (1961): Fauna R.P.R.. Reptilia (Ţestoase, Şopîrle, Şerpi). Vol. XIV, fasc. 2, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 338 pp.

5 Ghira I., Venczel M., Covaciu-Marcov S., Mara Gy., Ghile P., Hartel T., Török Zs., Farkas L., Rácz T., Farkas Z., Brad, T. (2002): Mapping of Transylvanian Herpetofauna. Nympaea, 29: 145 − 201.

6 Iftime, A. (2005): Reptilia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea Roşie a Vertebratelor din România. Ed. Acad. Române, Bucureşti.
7 Sahlean T.C., Strugariu A., Zamfirescu Șt.R., Pavel A.G., Pușcașu M.C., Gherghel I. (2008): A herpetological hotspot in peril: Anthropogenic impact upon the amphibian and reptile populations from the Băile Herculane tourist resort, Romania. Herpetologica Romanica 2: 37-46. (Download PDF)

8 Strugariu A., Sos T., Gherghel I., Ghira I., Sahlean T.C., Pușcașu C.M., Huțuleac-Volosciuc M.V. (2008): Distribution and current status of the herpetofaunã from the Northern Măcin mountains area (Tulcea county, Romania). Analele Științifice ale Universității ”Al. I. Cuza” Iaşi, s. Biologie animală LIV: 191-206. (Download PDF)

9 Tomovic L., Dzukic G. (2003): Geographic variability and taxonomy of the nose-horned viper, Vipera ammodytes (L. 1758), in the central and eastern parts of the Balkans: A multivariate study. Amphibia-Reptilia 24: 359-377.

10 Tomovic L. (2006): Systematics of the sand viper (Vipera ammodytes, Linnaeus, 1758). Herpetological Journal 16 (2): 191-201. (Download PDF)

11 Ursenbacher S., Schweiger S., Tomovic L., Crnobrnja-Isailovic, Fumagalli, Mayer M. (2007): Molecular phylgeography of the nose-horned viper (Vipera ammodytes, Linnaeus (1758)): Evidence for high genetic diversity and multiple refugia in the Balkan peninsula. Molecular Phylogenetics and Evolution 46 (3): 1116-1128.